Postfață

O linişte care ucide, un zgomot plin de FRIG

Cu Proverbele cenuşii mele, Daniel Bozgaa fost laureatul Festivalui Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei (secţiunea debut în manuscris), din 2017, volum editat de cunoscuta editură clujeană Grinta (2018).

Am aflat că de la trei ani picta literele. Mai apoi, poveştile bunicii (Baba). Folosea o limbă ideografică (cum ar spune Henri Michaux), pentru care desenul sau tabloul sunt scriitură. Cum se înţelege, poetul în discuţie, de mic copil, a fost un pictor nativ. Peste ani, va deveni membru titular al UAP; cu expoziţii în Italia, Germania, Anglia, Franţa, România; cu lucrări în muzee şi colecţii particulare, cu scriitori şi pictori preferaţi: Vincent van Gogh, Edvard Munch, Goya, Picasso, Dali, E. A Poe, Baudelaire, Saint-John Perse, Lucian Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu, Voltaire, Cioran etc., iar ca stare de spirit, îl aflăm într-o rostire situată între sim-bolism şi suprarealism, unde "poemul e viaţa" (Saint-Paul Roux).

În volumul Perdele de frig, Daniel Bozga ne invită în intimitatea lui traumatizată să vizualizăm totalitatea stă-rilor sufleteşti: suferinţa, iubirea, alienarea, moartea; ne arată portretul făcut de pictorul cu acelaşi nume, cu o viziune estetică aparte: "până şi-n vis - până şi-n coşma-ruri/Autoportretul Alienării" (Epistola frigului). Poetul, sensibil şi meditativ, fiind propriul personaj, o figură adamică a realului, descrie, cu tristă luciditate, raporturile cu viaţa şi timpul trăirii, absurditatea existenţei:

"Mi s-a dat un chip al

Însingurării -

Un chip Adam -

Dincolo

de Flori Târzii -

un chip al inimii de om.

Oamenii au numit ura - Apoi

Iubirea am simţit-o

Doar EU";

sau:

"nu mai sunt decât cenuşă

îngropată în ţărâna timpului

(...)

În Alienare mă cobor -

un Abis incandescent - unde omul

se întâlneşte cu el însuşi";

sau:

"Numai nebunii au greşit în tablou,

neştiind nimic despre Alienare -

numai umbra sugerată

prin aparenţa unui contur

renaşte în amurgul regatului Nopţii...

Ei îmi cunosc durerea -

mergând într-atât de adânc

încât Coşmarul Alienării va rodi -

în zâmbetul tău blând".

Citatele folosite ne duc, din nou, cu gândul la Michaux: "Scriu pentru a mă străbate. A picta, a compune, a scrie: a mă străbate. Aici e aventura de a fi în viaţă."

La Daniel Bozga, cuvintele se nasc din "măreţia fri-gului" (Nichita Stănescu), din tăcerea frigului ("imensă e tăcerea din mine"), frigul fiind personajul principal al volumului de faţă, unde distingem şi fine sonorităţi bacoviene:

"Frigul

pătrunde adânc

în colţul minţii mele,

în interiorul

odăii suprapuse cu Frig

întins în bezna Frigului

(...)

Prin bezna Frigului - doar eu,

şi sunt singur - în liniştirea

mea ca un mormânt imobil...

am nevoie cu ardoare să cresc

în fiinţa ta atât de blândă"

(Prin bezna frigului).

La fel, tăcerea frigului este şi cunoaştere, şi glasul fiinţei, iar poetul, în suferinţa lui ("a mea tăcere se-nalţă-n zbor ţipând"), se vrea a fi un Iov al zilelor noastre, păstruns de sentimentul nimicului, de angoasa morţii:

"În Melancolia Frigului rămân adesea

neputincios - ca un profet cuprins

de teama morţii";

sau:

"Poate sunt singur în Tristeţea mea,

stau jupuit de Frig - adunat cu oasele albe.

Dincolo de Frigul Nopţii,

ca un biet Iov

lovit de buboaiele Singurătăţii

(...)

Atunci te voi ridica ca un nou

Iov - un pipernicit

al sorţilor - nu eşti nimic

doar tu eşti totul şi nimic - visele se

derulează înainte".

Suferinţa poetului, "un biet nebun pierdut în mul-ţimea indefinită de Frig", este trăire, realitate interioară. Eşti atâta om câtă suferinţă este în tine.

O suferinţă, cu marea ei tăcere, te face om mare, care poate vorbi în limba tăcerii despre dezastrele inte-rioare. În acest sens, să-l cităm pe Emil Cioran: "Lirismul suferinţei este un cântec al sângelui, al cărnii şi al nervilor. Suferinţa adevărată izvorăşte din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuţi lirice. (...) Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară." (Pe culmile disperării)

Citim, la Daniel Bozga:

"O zi clătinată într-o parte şi-n alta...

Unde gândul catrenului în Frig s-a topit.

În noaptea cea dintâi - apele îmi desfac

sulul Evangheliei - a început târziu să se

întunece în noi nebunia cuvintelor bine

alese

(...)

În Alienare mă cobor -

un abis incandescent - unde omul

se întâlneşte cu el însuşi"

(Catrenele Alienării).

În Perdele de frig - o biografie a disperării - în totalitatea lui, textul (mai ales poemele din Regele Sudului, Regele Nordului) este dialog, piesă de teatru ("un teatru mut", "un teatru absurd unde tătuca UBU plânge"), eseu; în alt mod spus, autorul îşi comentează destinul.

Vocile poetului subliniază amploarea discursului poetic tensionat, care atinge nivele neaşteptate. De mare agitată, am putea spune. Unele versuri sunt reluate pentru a întări ideea; avem un repetitiv, pe alocuri grandios, ca o structură simfonică dominată de aşa-numitul motiv al destinului, ducându-ne cu gândul la Simfonia nr. 5 de Beethoven.

"Dar, ca şi cum ar fi fost deturnat de ceva ce ţine de radicalizarea raporturilor sale cu lumea şi cu nălucile idealurilor, poetul - la un moment dat - reia, cu un soi de ostilitate îndărătnică, cuvinte sau părţi ale versurilor, ca pentru a şi le pironi în memorie şi a-şi consolida exasperarea" (Eugen Negrici, Sistemica poeziei).

"Şi singur

aştern pe hârtia mea de scris -

un gând mic -

uşor - răsfoind.

Pagini din mine rupând

rând pe rând - văd o viaţă întreagă,

scriu o carte despre toţi.

În curând în cenuşă.

Sunt foc ce mă-nroşeşte -

aprinzând văpaia iubirii

din noi -

aud cum se scurge ploaia grea

rupe încet-încet

durerea din mine

ce desfătare-i

sărutul tău -

adesea -

redescopăr iubirea din mine

prin sărutul nou -

şi sângele năvalnic scrie în noi"

(SOS - dezolarea unui trup ucis).

Sau:

"Nu pleca, tu rege nebun... LUMEA ARDE!

Inima-ţi arde de durere!

Gustă vina, cu aroma pe care o avea cândva - Curajul în putrezirea mişcării - Eram!

Mai mult ca oricând sper să nu mă risipesc în acest carnaval monstruos al păcatului de o clipă:

LUMEA ARDE! NU PLECA! - rege nebun risipit de îndoială...

Inima-ţi arde de durere!"

Cititorul se simte angajat în efortul de înţelegere a textului, a limbajului absurd, având iluzia descifrării, a decodării poemelor.

În final, va emite câteva ipoteze ce ţin de imaginarul poetului, "un biet Iov, un nebun pierdut în mulţimea inde-finită de Frig", pierdut într-un oraş uitat "în milostenia enoriaşilor", unde "un zgomot plin de Frig ucide încet ca un călău scriind epistole".

În paralel cu cele spuse, în Perdele de frig, aflăm şi o poveste de dragoste,

"EU-EA

un păcat Adam

un păcat Eva"

"unde trupurile plâng iubiri".

Păstrând proporţiile, putem afirma că Ştefania este pentru poetul nostru ceea ce a fost Gala pentru Salvador Dali, o muză vindecătoare: "Într-un an, graţie Galei, nebunia lui Dali se va fi vindecat" (Jean-Louis Gaillemin).

Spune poetul:

"Ochii tăi - un pârâu

aş vrea să-i mişc

să-i transfer într-o altă sferă", ceea ce ne duce cu gândul la Poetica spaţiului, a lui Gaston Bachelard, unde "fiinţa este rotundă".

Mai spune poetul:

"Fumul din camera albă

circulară se ridică,

sufletul tău

mă închide în umbră".

Fecundul poet Daniel Bozga, în tablourile sale nara-tive, îşi schimbă permanent unghiul de vedere, diversifică analizele asupra părţilor întregului, se eliberează din capcana sinelui, proiectându-şi în afară complicata şi dureroasa lume interioară. Sunt neliniştile omului heideggerian: starea de a fi om, agresiunea realului, a locui în angoasă, a străbate spaima, toate formând o "densă melancolie".

Definirea stilistică a poeziei lui Daniel Bozga, a eului liric, nu e altceva decât un şir, o aglomerare de măşti (ca în zile de Crăciun la Sighet) sub care se află fiinţa poetului: "Nu sunt decât o faţă în mulţimea Alienării", "o puzderie de feţe în marea interminabilă a mulţimii". De aici, un lamento continuu, ca o rugă, la zidul Frigului, care ne arată puterea de a zidi cuvântul "cu slove pictate/ pe câmpuri infinite".

Ai impresia că poemele sunt o apocalipsă verbală (Eugen Negrici), reuşind să şocheze; că sunt o lavă lirică incandescentă, venită din adâncul ultragiat al unui suflet clocotitor, cu viziuni coşmareşti ce revelă un poet aparte:

"S-au topit zecile de crochiuri

ale trupului meu de ceară -

zeci de caturi fără uşi -

de unde alte zeci de voci

ale profetului - se aud:

Nu-i nimeni acasă!

(...)

"Aştept

sub un covor adânc de piatră

să-mi cânţi şi mie POEMUL

UITĂRII..."

Vasile Proca

NECONDIŢIONATĂ, IUBIREA TA

MĂ RIDICĂ DIN CENUŞA DIFORMĂ

A UNUI TRECUT REPETITIV... ZILNIC

MÂNA TA MĂ REGĂSEŞTE, NU MĂ UITĂ

SUNTEM TOT - EŞTI TOT.

FĂRĂ IUBIRE NU SUNTEM NIMIC - CU

IUBIRE SUNTEM TOTUL - IAR

ÎN ESENŢĂ, IUBIREA NE

"GĂZDUIEŞTE" ÎN

BRAŢELE ETERNITĂŢII...

VĂ AȘTEPTĂM CU DRAG!