O privire în interiorul Uitării

precum lacrima lăsată
peste fundația orașelor reci...
Inima-mi va rămâne curmată
peste bârne imemoriale...
Va aduce minții tale sfârșitul luptei
dintâi spre corida zilei de apoi...

condensului Lumii Străine...

O voce îmi strigă cu râsete decupate din calendare se întoarce stăpână 
curând un os din cenușa arzândă...
Totul a rămas nemișcat ca o natura moartă...
Până și umbra a rămas neatinsă dinaintea ecourilor... a mai redat în mine un nou ecou