Edict spre Fin du Monde

Pot să fiu uitat pentru că a uita e ceva normal...

Si lumea piere și dorința ei la fel...

Nu țin în brațe de Lumi copii ce pot să-mi lipsească din corpul concav...
Spre enclave distopice pot fi părăsit pentru că nu-mi iubesc picioarele ce mă duc spre păcate noi adamice, 

pot merge și cu aerul maruflat din vene cave...
Pot fi lăsat singur pentru că sunt Omul Mulțimii iar sângele meu cald se varsă în marea ierbii...
oricum nu mai aduc a Om...
E loc între toate coastele ce s-au ridicat ca niște bariere spre Abisuri de dincolo...
E lumina destulă.
DURERILE spre privirile mele...
Nu văd decât zeci de versiuni ale mele înspre o singură mască ce RĂSUCEȘTE chipuri PRECUM foile inefabile de cer...

în mine sunt doi sori ce dor...
așa că e loc pentru alte zeci de zări din mine...

Echivalează, Doamne prescripția între două stări de fugă...

Fin... JAMAIS... JE SUIS LA MONDE...