Cronică pentru volumele de poeme „Proverbele Cenușii Mele” - Delia MUNTEAN
Delia Muntean
În infernul minții
Îl cunoaștem pe tânărul Daniel Bozga (născut în Baia Mare, la 29 noiembrie 1982) îndeosebi ca artist plastic, grație unor expoziții personale găzduite în galeriile de artă din Baia Mare, Sighetu Marmației, Ocna Șugatag ori Bistrița, precum și prezenței sale în expoziții de grup din țară și din străinătate (Republica Moldova, Anglia, Ucraina, Franța, Germania).
Pasiunea pentru literatură, ce completează în mod fericit preocupările sale artistice, i-am descoperit-o mai recent, odată cu publicarea în 2018, respectiv 2019, la Editura Grinta din Cluj-Napoca, a poemelor reunite sub titlul Proverbele cenușii mele (cu o postfață de Gabriel Cojocaru). Sunt două tomuri elegante, ilustrate grafic cu reproduceri după lucrări proprii, cel dintâi - sau, conform delimitării auctoriale: Partea I - fiind premiat la ediția din 2017 a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (secțiunea "Manuscris").
Pe măsură ce pătrundem în intimitatea textelor, convingerea noastră este că discursul liric al lui Daniel Bozga, așa cum se prezintă acesta în momentul de față, se lasă mai lesne descifrat dacă, în paralel, îi "citim" creațiile plastice. În întreaga lor diversitate: de la pictura în ulei și pe lemn, de la acuarelă, acrilic, pastel, de la sculptura în piatră și modelajul în lut până la gravură (xilogravură, linogravură, gravură cu acul), la pictura pe calculator, land art și art performance. Ele sunt postate și pe blogul autorului (https://scriitor-daniel-bozga.webnote.ro), unde găsim, printre altele, "povestea" tablourilor expuse la Bistrița, în 2015, sub genericul "Coșmarul Alienării (Singurătății)".
Conexiunile tematice și simbolice ies la suprafață aproape violent: atât poeziile, cât și operele plastice trădează un creator de o sensibilitate exacerbată ("...Îmi aud lacrimile lovindu-mi / carnația pal-cadaverică" - Singurătate III), nevoit să supraviețuiască într-o lume căreia simte că nu-i aparține și al cărei echilibru se dovedește extrem de fragil. Universul înfățișat, unul alienant - aspect pe care îl dezvăluie și titlurile propuse: Izgonirea din ceruri, Generație denaturată, Definiție în pustietatea uitării, Spărtură în mine, Sinucisul societății de consum, Insolație - în infernul minții scindate etc. (în lirică) sau Autoportret ca bătrân, Omul mulțimii, Exodul alienării, ciclul Molima, Autoportret în întuneric ș.a. (pentru lucrările plastice) - provoacă viziuni coșmarești. Individului, indiferent de ipostazele în care este surprins, pare să-i fie refuzată orice modalitate de comunicare cu semenii ("Toți cei din jur / mă părăsesc, / mă reneagă, / mă resping, / mă părăsesc / din nou" - Singurătate I). De unde și transferul interesului înspre discursul lăuntric. Toate ferestrele către ceilalți, către lumile în care trăiesc par dinainte/preventiv zăvorâte. Ori zidite simbolic de "personajul" însuși, spre a-și efectua în deplină singurătate autoscopia ("...mă pierd în imensitatea camerei / cu ferestre zidite... [...] Doamne, nu mă lăsa / să / mă cufund în întunericul singurătății!" - Singurătate I). Uneori, poate și cu o secretă voluptate a pătimirii - atitudine ce trimite la romanul Ferestre zidite al lui Alexandru Vona. Găsim acolo, precum în poemele de față, explorări ale unor stări de conștiință crepusculare, tinzând spre demență, identificăm obiecte care agresează (a se vedea, la Daniel Bozga, textul Holocaust: "Deasupra, / crematoriile fumegă..., / rânduri și coloane, / un joc morbid, / acompaniat / de albul și negrul zdrențelor / și al geamantanelor / căscate ca niște / guri flămânde, cu / interior stacojiu de rană, / pierdute în umbre adânci..."), scene halucinante, proiectate cu încetinitorul, o preocupare aproape maladivă pentru zugrăvirea detaliului, concretizată implicit în lentoarea (intenționată) a spunerii/mărturisirii.
Între prezent și trecut, între real și ireal granițele sunt fluide, iar oscilațiile de la un plan la altul sunt generate de viziunile instanței lirice (respectiv narative, la Alexandru Vona). "Realitatea imediată" (ca să împrumutăm sintagma propusă de Max Blecher), văduvită de coerență tinde să eclipseze intimitatea, esența, înseși dorința și puterea de a fi ale individului. Împovărat, în egală măsură, de limitele condiției umane ("E ceva ce dăinuie și ne face / să dorim cu adevărat / «ceva» mai mult / decât credem că putem fi / sau poate devenim ce nu suntem / și totuși supuși / acelorași reguli" - Imortalitate), amenințat continuu cu dezintegrarea, cu prăbușirea (sugestivă este, în această privință, așezarea grafică a versurilor: în formă de clepsidră și de coloană a infinitului; așadar, și imaginea grafică e discursivă, purtătoare de mesaj), creatorului nu-i rămâne decât să-și construiască și să-și întrețină (chiar și artificial) o lume proprie, către care să gliseze ori de câte ori cea reală îl sufocă ("Suferința / face parte din mine... / ... Atât de obosit / să fiu real... / ... să devin / ceea ce sunt / cu adevărat... / Ce aș fi putut deveni..." - Singurătate III). Universul astfel clădit i-ar putea reflecta mai fidel istoria personală și l-ar salva de hegemonia realității propriu-zise ("Învelit în giulgiul mortificat / al unui terebint / aud strigătul / disperat / al realității / ce vrea să devină / mai reală, / o afolență..." - Poemul morții în singurătatea uitării).
"Lumea creată de mine sunt eu" - notează Daniel Bozga în textul Epilog interior (povestea mea), postat pe blogul său. "Această lume îmi datorează existența sa. Eu am creat-o cu simțurile mele, cu darurile mele. Este sclava mea. Și nimic nu are putere asupra ei". Comentariile pictorului cu referire la pânzele sale sunt valabile și în cazul poemelor din volumele de acum: "Fiecare tușă există pentru a-mi reda de fiecare dată povestea, care devine sinonimă cu ceea ce sunt" sau, invers: "Orice pictură fără poveste este moartă".
Textele cresc organic, unul din altul, alcătuind un fel de jurnal al experiențelor personale (adică trăite!), al angoaselor cotidiene - toate acestea amplificate, răsucite și reiterate la nesfârșit, aproape previzibil. Ca și cum li s-ar pune la încercare validitatea. Sau... pentru ca paharul să fie băut, neapărat, până la fund. Fiindcă arta autentică, indiferent de formele pe care le îmbracă, înseamnă - pentru Daniel Bozga - "a dărui puțin câte puțin din tine, din existența ta, din ceea ce te definește cu adevărat... să redai adevărul ... fără să-l falsifici, să-l copiezi".
Recurența, în discursul poetic, a acelorași obsesii, cu sensibila evidențiere, pe alocuri, a uneia dintre ele, permanenta revenire asupra unui ansamblu figurativ cu care ne putem considera familiarizați încă de la primele pagini ("abisul afolat", "Florile Uitării", "Păsările Speranței", "Copacii Uscați", "Perdele de Frig", "Hruba Alienării", "Orașul de pradă", "groapa Alienării", "Multivers al Alienării", "Devoratorul Nocturn" ș.a.) generează, la o privire superficială, impresia de jelanie continuă, monotonă, de confesiune patologică.
La aceasta contribuie și nesfârșitele puncte de suspensie ("...Atât de inocentă... / Atât de neîntinată..., / ... coborând..., / ... pași..." - Singurătate III), aglomerarea de linii de pauză, nu întotdeauna relevante ("Cum am putut uita acea lumină a Creației / izvorâtă / din - IUBIRE?" - Mărturisire - în hazardul vieții; "Tu ești cineva - cineva, din mine a fost - Eu / sunt același! / Până la urmă - Voi găsi drumul - Va fi / momentul pentru întoarcere..." - Neantul - un vid ce recreează imagini diforme) și semnele (triplate) ale exclamării ["Lasă-te purtată de iubire, / nu o controla!!!" - Poemul eternei mele iubiri... (Acum și pentru totdeauna)], clișeele ("trupul e muritor" - 1000 de ani...; "Singurătatea doare" - Singurătate I; "Tu ești acolo, / lângă mine, / în inima mea, tu / îți păstrezi / locul special" - Coșmar I), hățișul de cuvinte/enunțuri scrise doar cu majuscule [sugerând, să zicem, că însuși poemul țipă - din cauza tensiunii interioare, a singurătății, a neîmplinirii etc.: "Atât de multă tristețe... / trupuri uitate, urâte, / acum revin, / înfășoară / de fiecare dată, un nou trup al meu... țintuit de STÂLPUL / MULȚIMII / TU - ÎNLĂCRIMATĂ MIREASĂ - TRECUT" - A dăinui (Poemul unui poet mort) (Sinucisul societății de consum)], cât și frecvența subtitlurilor. Obositoare câteodată (hélas!)... Unele texte par în continuă lucrare - proces care devoalează caracterul haotic al existenței înseși.
Coerența trebuie cucerită.
Putem adăuga interesul pentru sublinierea dimensiunii conotative a unor cuvinte, reducându-se astfel posibilitățile de interpretare și minimalizând/umbrind aportul consumatorului de artă: "Ca o ploaie / blândă - ochii tăi / «torc» și plini / de speranță / mă învăluie / cu acea lumină / moale, / blândă, / caldă" - Poemul eternei mele iubiri... (Acum și pentru totdeauna); "Cuvintele îmi sunt furate / de «așa-ziși» - Ologi ai poeziei..." - Zgomotul morții în singurătatea camerei circulare; "O lumină pală, o / lumină strâmbă / ca o «perdea» a Alienării" - Studiu asupra alienării - Peisajul din interior (Orașul alienării).
Monocromatismul, cu întregul cortegiu de mijloace, este însă programatic: ieșirea din condiția dată, din "abisul afolat" și realcătuirea sinelui presupun efort. Și mai ales implicarea Celuilalt - reprezentat, în cazul de față, prin imaginea iubitei/a soției. Întâlnirea cu Femeia îl transformă ("Doar privirea ta / mă poate salva! / Doar chipul tău / mă poate salva!" - Labirintul umbrelor uitate), îi domolește ruminațiile ("Mi-am pierdut mințile / dar exist / dacă tu crezi în mine" - Am jurat să nu uit). Îi astâmpără setea de așezare. Îl veșnicește. "Necondiționată, - găsim scris în dedicația de la începutul volumului al doilea - iubirea ta / mă ridică din cenușa diformă / a unui trecut repetitiv... Zilnic / mâna ta mă regăsește, nu mă uită / suntem tot - ești tot. / Fără iubire nu suntem nimic - cu / iubire suntem totul - iar / în esență, iubirea ne / «găzduiește» în / brațele eternității". Sau: "lângă tine am petrecut o / clipă / și sunt nemuritor" (1000 de ani).
Poetul-pictor, la rândul său, își poartă iubita, prin creație, dincolo de timp ("te redau / pe pânza mea..." - Acum suntem iubire; "te privesc învelită / în sărutările ploilor târzii / [...] / Privesc liniile desenate / pe trupul tău / de speranță, / dezbracă-ți / vântul ce-ți / îmbracă trupul / umed" - Poemul purității), sacralizând-o ["Ți-ai scăldat chipul într-un / cerc de lumină" - Cu fiecare gest; "Te-am văzut... / și ești mai presus / de orice înger" - Poemul eternei mele iubiri... (Acum și pentru totdeauna); "Gura îngenunchează pentru / un sărut / și cheia vieții și-o caută" - Clipa].
Pe măsură ce se creează și se recreează, cuplului erotic i se oferă șansa de a da naștere unei noi lumi, deschise comunicării autentice - dimensiune regăsibilă, printre altele, în versurile din textul Un singur nume, ce amintesc de poemul Biblică al lui Radu Stanca ("La început a fost sărutul / Și el era pe gura ta... / Depus pe gura mea sfinți văzduhul / Și lumea s-a născut din duhul / Sărutului ce ne unea...").
Daniel Bozga vine înainte-ne, iată, cu viziunea proprie asupra condiției creatorului. Este însăși maniera sa de a trăi în poezie. Și în pictură.
Avem de a face cu un scriitor cu har, a cărui devenire artistică va constitui, cu siguranță, obiectul atenției noastre.
Așteptăm cu interes Perdele(le) de frig, volum de versuri ce va fi lansat la ediția 2019 a festivalului sighetean, precum și romanele aflate încă pe masa de lucru a autorului: Omul mulțimii, Castelul alienării, S.I.H. 354.
Delia Muntean, "Peisaj din interior" (pentru volumele de poeme "Proverbele Cenușii Mele), Ziarul Graiul Maramureșului, 7 septembrie 2019 (I) și 9 septembrie 2019 (II).