Daniel BOZGA

Pictor și scriitor
 

                         Epilog Interior

Coşmarul Alienării

(Singurătăţii)

M-am născut la sfarșitul unei povești uitate. Era târziu. O zi de iarnă într-un oraș vechi medieval, rămas aproape intact... Iar unele vestigii ale lumii uitate și trecute, încă rămăseră în picioare. Poarta cetății încă păstra o parte a trecutului uitat și o parte a moștenirii rămase pentru cei ce urmau. Pentru a putea explica complexitatea creației și ceea ce m-a "motivat" să spunem să creez... a început de când eu aveam 3 ani. Atunci creația mea, văzută prin ochii de copil, a început să prindă contur... Am început să văd chipurile oamenilor, la acea vreme, aș putea spune destul de ciudat. Îi priveam, și apăreau cu ochii lor ciudați, spălăciți, goi, lipsiți de orice expresivitate... Pe aceia îi evitam. Dar le puteam simți durerea... care deși ascunsă la mulți (deși eu nu ințelegeam atunci ce înseamnă) încercam să o reprezint pe o bucată de hârtie cu un creion mic..., totul cu inocența unui copil neștiutor... Ca să pot să mă exprim e nevoie să spun începutul poveștii mele pentru a putea explica originalitatea, nașterea personalității mele și a modului meu unic de a privii lumea (la acea vreme) prin ochiul de copil...

Pictând, desenând... am învățat toate acestea alături de străbunica mea... Uneori căutând adanc în interiorul meu... închideam ochii și desenam ceea ce simțeam cu adevărat, ceea ce vedeam cu ochii minții. Îmi puteam imagina orice.

Oamenii pe care-i întâlneam mă priveau ciudat crezând că nu sunt decât un copil. Le priveam fețele, le priveam ochii, mâinile, fiecare rid, fiecare zbatere involuntară a ochilor sau le priveam uimit "ochiul de sticlă". Încercam să privesc dincolo de ei. Le simțeam durerea. Nu înțelegeam atunci de ce sunt triști? De ce plâng? De ce ascund ceva? Apoi încercam în caiețelul meu cu copertă din piele neagră. Terminan câte-o schiță și apoi mă simțeam eliberat oarecum... dar și trist deopotrivă, mă simțeam atât de trist, le simțeam durerea din ochi, din lumina ce strălucea ciudat cu o strălucire stranie și singură. Mai târziu am înțeles ce înseamnă de fapt acea stare... Alienarea deja făcea parte din fiinta mea, iar eu prin ochii de copil o reprezentam în fiece obiect, om sau animal... Puteam percepe acea stare... descriind în amănunțime prin sute de detalii adunate pe foi care acum privindu-le îmi dau seama de menirea mea - menirea celui care crează și dă viată prin neînsemnatul penel...

A picta nu înseamnă doar să pictezi ceea ce vezi într-un mod banal, comun, ordinar. A picta însemnă a dărui putin câte putin din tine, din existența ta, din ceea ce te definește cu adevărat...să redai adevărul... fără să-l falsifici, să-l copiezi... Să treci tot ceea ce vezi prin filtrul afectiv, iar să iubești - înseamnă a iubi culoarea, iar culoarea acum, mai mult ca nicioadată trăiește pe chipul celei care te inspiră.

Nu trebuie să caut mai departe, deja am găsit... Ești tu... Cea de lângă mine! Orice pictura fără poveste e moartă.

Visul meu din copilărie a fost și este să pictez fără constrângeri și îngrădiri (ale unor oameni sau ale unei societăți mult prea bolnave sau înguste pentru a putea înțelege). O pictură o simt. O pictură la care lucrez e ca un copil, acum îmi transmite o stare, prin ochii ei transmit ceea ce simt, spun o poveste folosind alter-imagini care mă redau...

Fără muza creației mele... nu sunt nimic... de fiecare dată caut în mine... contemplându-mi copilăria uitată... frânturi ale ei... acum apar ca un vis sau coșmar... Fiecare moment-secvență acum reluat în interiorul alienării... Apoi plâng. De fapt eram puțin mai mare... Am notat în unul dintre carnețelele mele... redau o parte a acelor gânduri ca un epitaf al uitării... Iubirea este totul. Fără iubire nu ai nimic - Iubind ești eliberat din "ghearele" alienării... Iubind vei vedea Viața... și prin Viață - prezentul. E tot ceea ce e important. Apoi văd mâna rece și moartă a trecutului... l-am redat de multe ori pe pânză și apare ca un călcâi osos al lui Ahile... Trecutul e mort - nu-l trezi!!! Deoarece acea mână rece te apucă întotdeauna de fiecare dată de "călcâiul lui Ahile", fiecare avem unul care nu face altceva decât să te coboare în acel loc al uitării, al alienării, te face să retrăiești la infinit, cadre repetitive ce îmi răscolesc, atât mie cât și ție ființa. Imagini afolate ne ucid. Fac parte din noi - dar putem învinge!

Pierdut apoi regăsit... mă întorc ca un fiu risipitor... fiecare ne putem întoarce... Ferestrele aparent închise... zidite... privesc locul unde erau... Încerc să redau pe pânză imaginea unui surâs inocent...

Mă disip ca un abur! Poate nu azi în singurătatea camerei albe, circulare, reci. Mă întreb în fața pânzei albe: Aș dispărea oare? Dar nu înainte de a te zări și iubi. Apoi mă întreb dacă nu aș mai privi... Aș fi torturat de zeci de imagini... Fiecare coșmar ar înceta. Metafora Alienării suspendată undeva dincolo de zidul uitării... Apoi simt că aș putea reda în câteva tușe povestea mea...

Uneori Epilogul Interior e doar "începutul". Îmi notez acum, la fel ca atunci: Adevărul relevat, aduce cu sine adevărata revelare - a ființei mele... Aș putea fi numit un pictor al Alienării - al peregrinărilor în universal minților uitate, afolate de incertitudinea unei lumi care consumă... Numai arta rămâne neconsumată... Veșnic creând pentru a putea exista... Arta mea, un univers bogat și variat în mii de nuanțe subtile ale condiției umane... Toate acestea alcătuiesc întreaga mea creație... Toate extrase din adevărata natură umană... Toate aceste elemente mă aduc în existență ca profet al culorii și a condiției umane uitate și alienate. Toate acestea se întrepătrund până la suprapunerea exactă cu bucuriile și tristețile care ne înconjoară. Elementele compun întregul ca un tot, ca o ființă unitară în corpul artei mele, a ceea ce semnifică adevărata trăire... Fiecare tușa există pentru a-mi reda de fiecare data povestea, care devine sinonimă cu ceea ce sunt... cel care dă viață celor mai profunde trăiri...

Pot afirma cu o certitudine de netăgăduit că ceea ce am creat este în același timp și Aparență și Simbol... Pot să dau viață și să exprim ceea ce simt ca un poem ce acum apare uitat, se relevă, apoi putem privi acel fragment - suferința din viața modelelor mele... o viață morală - o parte regăsită... însă moralitatea artei constă în folosirea desăvârșită a unui material lipsit de desăvârșire - Putem să încercăm să dovedim ceva (ca artist nu încerc să dovedesc ceva, deoarece până și adevărurile pot fi dovedite).

Apoi îmi amintesc: O altă parte a visului meu: Să predau. Să-i învăț și pe alții cum să privească pictura. Să simtă și să se exprime prin culoare. Lucrând cu copii de diferite vârste, de la grădiniță la clasele gimnaziale și liceu, am putut să trasmit dragostea pentru frumos, pentru pictura autentică, de a sensibiliza inima prin intermediul culorii. În fiecare creație a mea există o poveste. Dincolo de toată această "Alienare a Lumii" - am găsit iubirea ta ca sursă de inspirație care m-a salvat și eternitatea iubirii m-a redat în puțina speranță rămasă.

Originalitatea creației mele constă în a vedea dincolo de ochii tulburi ai lumii - înconjurată de un zid monstruos, de suferință, înainte de a picta, nu fac altceva decât să privesc - să văd dincolo de ochii celui / celei care-mi pozează... ca o premoniție "VĂD" Trecutul, Prezentul, Viitorul... Apar ca o revelare care o așez pe pânză... trasmit ceea ce simt în fiecare tușă. Apoi elementele compoziționale care au legătură cu o parte a trecutului sau a prezentului sau chiar a viitorului. Figura umană îmi aduce cea mai mare satisfacție ajutandu-mă astfel să mă exprim sau să exprim cât mai convingător ceea ce are de oferit... De când m-am născut, am simțit că am un dar... un dar prin care pot să văd dincolo de aparențe. Acest dar îmi permite să merg dincolo de banala aparență pe care fiecare dintre noi o afișăm ca o mască.

Uneori mă întreb: De ce să uit? Apoi îmi amintesc: Uit ca să pot reda cât mai convingător întregul bagaj al celui ce-mi pozează. Ca să pot trăi prin arta mea, să recreez fiecare trăire, să redau o parte a viitorului încă nenăscut, prin creația epitaf... reluând o parte a imaginilor care mă fac să visez dincolo de hotarul lumii reale. Care să aducă, să trasmită, să rămână, impregnate dincolo de retina deformată a acestei lumi... Să exprim o parte a creației mele prin pozitivizmul a ceea ce creez... Văd înainte de a simți... acea stare ce constă în extragerea informațiilor "esență", alter-imagini pe care le redau cât mai exact, mai ales atunci când celor din jur li se par neimportante sau chiar inexistente, nepercepute ca ceva esențial în redarea filonului substrat...

Superficialitatea artei de azi! Apare ca un cancer care consumă arta universală, adevărată, lăsând-o goală, respinsă, neiubită, singură. Superficialitatea artei de azi în multe cazuri nu aduce decât "poluare" în mințile din ce în ce mai superficiale în înțelegerea cu adevărat a poveștii din spatele cortinei.

Totul e gol și se revelează, creez ca să pot exista - ca să pot recrea fiecare imagine. Originalitatea mea se dezvăluie prin "extragerea" imaginilor din jurul meu... Studiile de medicină generală și farmacie m-au făcut de-a-lungul perioadelor de practică, să intru în contact cu oamenii, să-i ascult, să le vorbesc, să le simt durerea, adevărul din povestea lor, ca un epitaf din sufletul lor. Din rândul pacienților mi-am ales modele expresive pe care le-am notat, catalogat, schițat. Știam despre fiecare ce simte, ce mâncare îi place, dacă îl iubesc femeile sau bărbații și cel mai important lucru de ce suferă. Știam cum se manifestă boala (de fapt mulți nu erau bolnavi, teoria pe care am concluzionat-o mai târziu - cei din jur societatea mult prea insensibilă i-a îmbolnăvit). Apoi obsesiile, ca o escapadă dincolo de real. Nu își mai făceau iluzii pentru un viitor mai bun. Pentru unii călătoria prin viată avea loc în obscuritate, în alienarea camerei albe, circulare visul sau coșmarul dura la infinit, se repeta ciclic... fără vreun reper ancorat în realitate. Asta am redat în zecile de crochiuri, schițe sau chiar lucrări finite. Privindu-i mă întrebam dacă mergeau într-o direcție gresită. Erau treji ori conștienți de lipsa de comunicare? Erau adormiți? Da. Erau. Discutând cu ei mi se părea că timpul se întorcea în el însuși, proiectând evoluția lui de o încetineală paradoxală, un semnal de alarmă, o sirenă asurzitoare de ambulanță, ce se prelungea în inima mea ca o lovitură adâncă de pumnal...O privire arzătoare... vedeam în ochii lor. Uneori îi surprindeam plângând... dar, Doamne acea privire arzătoare ca o lampă cu abajur! ...Purta în interior un mesaj important, și care se fixa pentru totdeauna... Pe hârtie în acele crochiuri... descifram acea enigmă din spatele mesajului... Acea trăire era numai de o secundă ...trebuia să fiu foarte atent... dacă nu dispărea asemeni unui fulger, mișcare parcă ridicată de un tren în mișcare, apărea acea expresie... dacă nu eram atent era pierdută pentru totdeauna... Fiecare model pe care reușeam să-l cunosc era un model mai mult sau mai puțin expresiv. De fapt nici nu le mai numesc modele expresive ci personaje care deveneau actori pe marea scenă a lumii... pe care eu o descriam cu lux de amănunte.

O voce striga... fără încetare în noapte... Apoi îmi amintesc de unul dintre personajele mele... În fiecare dimineață, plângea în fața oglinzii, neîndurându-se să-și îndepărteze privirea de la ea, complăcându-se bolnăvicios să-și vadă chipul cu trăsături ce i se par deformate, cu frumusețea năruită de suspine, cu brațele crispate, deasupra chiuvetei, cu halatul desfăcut... era târziu... acea schiță din acea seară târzie am terminat-o 3 luni mai târziu... Mulți dintre bolnavi, sau cum le spun eu personaje, îmi vorbesc cu foarte multă sinceritate, îmi privesc uimiți schițele, carnețelul de schițe cu copertă din piele neagră... Privesc.

Privirea lor ațintită în ochii mei mărturisesc atâta durere, atâta nedumerire încât sunt sigur că așteaptă de la mine un semn de compasiune pentru boala lor, pentru viața lor distrusă, pentru nefericire. Trebuia să trăiesc cu schițele mele, cu obsesiile mele, cu gândul de a pregăti pânzele pentru pictură, cu gândul la bucuria de a picta, de a lăsa culorile să muște, să se dezlănțuie dureros. Cum să mă port cu personajele mele de pe pânză? Ca să nu mă las influențat de mii de porniri contradinctorii, trebuia să-mi elaborez o atitudine ciudată și eficace.

Voiința și hotărârea vor înlocui mai mult ca oricând superficialitatea - prezentă în arta de zi cu zi ca un cancer care ucide încet și anonim.

Uneori să suferi din cauza culorilor de pe pânză nu înseamnă să gonești din ele adevărul care-l poartă. Devenisem încetul cu încetul, zi de zi, în timp ce culorile urlau pe pânză și se devorau una pe alta, mai mult insensibil la diferența dintre anumite culori, nu alungam nici pe una, nici pe cealaltă, eram victima lor pe rând.

Uneori mă întreb dacă pot să uit, dacă te obișnuiești să suferi de foame, te obișnuiești cu durerile de stomac și de dinți, te obișnuiești chiar și cu absența unei ființe dragi? Dar nu te poți obișnui să nu pictezi o zi, o oră, un minut, o secundă...

Succesul! Oare mărul putred cucerește aplauze pentru că înflorește din belșug mai întâi, iar la urmă pentru a da roade? Dacă eu nu sunt propriul meu judecător, cine mă va judeca și dacă eu însumi nu mă plac, ce importanță are dacă plac cuiva?

Există o lume în interiorul meu. O cunosc. Ca artist o explorez. Lumea creată de mine sunt eu. Această lume îmi datorează existența sa. Eu am creat-o cu simțurile mele, cu darurile mele. Este sclava mea. Și nimic nu are putere asupra ei.

Răul, adică boala se transformă în raze lungi albe de speranță. Speranța și iubirea - acum ca un Exod din Alienare... Văd în fața mea un bărbat. Îmbrăcat elegant în smoching și papion, gesticulează ca și mine, are în gură o pensulă și în mâna dreaptă o pensulă. Bărbatul pictează. Culorile se mușcă între ele, se devorează. Acel bărbat sunt eu. Am fost eliberat din "Ghearele Alienării" - acum sunt liber!... Ce poate fi mai înălțător decât să trăiești pentru a picta și să pictezi pentru a putea trăi!

Inside Epilogue

The Nightmare of the Alienation

Fragments from the inside of the retina...

I was born at the end of a forgotten story. It was late. A winter day in a medieval old town that remained almost intact... And some vestiges of the forgotten and past world were still standing. The gate of the fortress still retained a part of the forgotten past and a part of the inheritance left for the posterity. To be able to explain the complexity of my creation and what motivated me to create I have to go back to the time when I was three years old. Then my creation, seen through a child's eyes, started to take shape... I started to see the people's faces, at that time, I could say quite strangely. I looked at them, and I could see their strange, washy, blank, expressionless eyes... Those I avoided. But I could feel their pain... though it was hidden for most of them (although I could not understand what does it mean at that time) I tried to represent it on a piece of paper with a small pencil... everything with the innocence of an unwitting child. To be able to express myself I need to say the beginning of my story, to explain the originality, the birth of my personality and my unique way of looking at the world (at that time) through the child's eye...

Painting, drawing... I learned all these with my great grandmother by my side... Sometimes searching deep inside me... I closed my eyes and drew what I really felt, what I could visualize. I could imagine anything.

The people I met were looking at me strangely, thinking that I was just a child. I looked at their faces, their eyes, hands, every wrinkle, each involuntary struggle eye or I watched the "eye of glass." I was trying to look beyond them. I felt so sad, I felt the pain from their eyes, from the shimmering light with a strange and lonely glow. Later, I understood what that state actually means... Alienation was already part of my being, and I, through the eyes of a child represented it in every object, man or animal... I could perceive that state... describing in detail through hundreds of details gathered on the sheets that now, looking at them I realize my purpose - the purpose of the one who creates and gives life through the unimportant pencil...

Painting means not just painting what you see in a banal, common, ordinary way. Painting means to give a little bit of yourself, of your existence, of what really defines you... to render the truth... without falsifying it, copying it... Passing everything you see through the affective filter, and loving it - means to love the color, and the color now, more than ever, lives on the face of the inspirer.

My childhood dream was and still is to paint without constraints and constraints (of people or of a society too ill or narrow to understand). I feel a painting. A painting I'm working on is like a child now sending me a feel, through her eyes I transmit what I feel, tell a story using alter-images that are playing me...

Without the muse of my creation, I'm nothing. Every time I look inside me... contemplating my forgotten childhood... its brawls... now appear as a dream or nightmare... Each moment-sequence now resumed inside the alienation... Then I cry. In fact, I was a little bigger, when I wrote down in one of my notebooks - I restore of those thoughts as an epitaph of forgetting. Love is everything. Without love you have nothing - Loving you are released from the "claws" of alienation... Loving you will see Life... and through Life - the present. It is all that matters. Then I see the cold and dead hand of the past... I reproduced it many times on the canvas and appears as an Achilles bony heel... The past is dead - do not wake him up! Because that cold hand always grabs Achilles' heel - we all have one that only takes you down to that place of forgetfulness, of alienation and makes you relive to infinite, repetitive frames that upset me, both me and your being. Afflicted images kill us. They are part of us - but we can win!

Lost then found... I return as a prodigal son... we all can go back... The windows seemingly closed... walled... looking at the place where they used to be ... I try to reproduce on the canvas the image of an innocent smile...

I dissipate myself like a steam! Maybe not today in the loneliness of the white, circular, cold room. I wonder in front of the white canvas: "Would I disappear?" But not before I see and love you! Then I wonder if I would not look... I would be tortured by dozens of pictures... Every nightmare would stop. The Metaphor of Alienation suspended somewhere beyond the wall of forgetting... Then I feel that I can reproduce my story... in some clues.

Sometimes The Inner Epilogue is just the "beginning". I note now, just like then: The revealed truth brings with it the true revelation - of my being... I could be called a painter of the Alienation - of the wanderings in the universe of forgotten minds, preoccupied by the uncertainty of a consuming world... Only art is not consumed... Perpetually creating to exist... My art, a rich and varied universe in thousands of insidious nuances of the human condition... all this compose my entire creation... All extracted from the true human nature... All these elements bring me into existence as a prophet of the color and of the forgotten and alienated human condition. All this interpenetrates to the exact overlap with the joys and sorrows that surround us. The elements make up the unit as a whole, as a unitary being in the body of my art, of what signifies the true experience... Every touch line exists to give me the story every time that becomes synonymous with what I am... the one that gives life to the deepest experiences...

I can assert with an undeniable certainty that what I have created is at the same time Appearance and Symbol... I can bring to life and express what I feel, like a poem that appears now forgotten, it opens out, then we can look at that fragment - the pain in my models' life... a moral life - a retrieved part... but the morality of the art consists in the perfect use of a material without perfection.

Another part of my dream: to teach. To teach the others how to have a view of the painting. Teach them to feel and express through color. Working with children of different ages, from kindergarten to gymnasium and high school, I was able to pass down the love for beauty, authentic painting, sensitizing the heart by color. There is a story in each of my creations. Beyond this "Alienation of the World" - I found Her love as a source of inspiration, which saved me and the eternity of love gave me the remaining hope.

The originality of my creation consists in seeing beyond the turbulent eyes of the world - surrounded by a monstrous wall of suffering. Before painting, I only look - to see beyond the person's eyes... as a premonition, I "SEE" the Past, the Present, the Future... They appear like a revelation I lay on the canvas... I transmit with every touch up what I feel. Then I work on the compositional elements that are related to a part of the past or present or even of the future.

The human figure brings me the greatest satisfaction, helping me express most convincing what it has to offer... Since I was born, I felt like I had a gift... to see beyond the appearances. This gift allows me to go beyond the trivial appearance that we each show as a mask.

I create to be able to exist - so I can recreate every picture. My originality is revealed by "extracting" the images around me... General medicine and pharmacy studies have made me through my periods of practice, come into contact with people, listen to them, talk to them, feel the pain, the truth of their story as an epitaph in their hearts. Among the patients I have chosen expressive models that I have noted, cataloged, sketched. I knew almost all about them: what do they feel, the food they like, whether they are loved or not, and the most important thing: why do they suffer from. I knew how the disease was manifested (in fact, many of them were not sick, the theory we later concluded - those around us, too much insensitive society, made them sick). Then the obsessions, as an escape beyond the real. They no longer made illusions for a better future... Talking to them seemed that time was returning, projecting itself with a paradoxical slowness, an alarm signal, a deafening siren of ambulance, which extended into my heart like a deep dagger blow. Each model I was able to get to know was a more or less expressive pattern. In fact, I do not even call them expressive models but characters who became actors on the great scene of the world ... which I describe with great detail.

Many of the patients, or characters as I call them, speak to me with great sincerity, they look stunned at the sketches from my sketchbook with a black leather cover. They look... Their gaze in my eyes testifies so much pain, so much perplexity that I'm sure they expect a sign of compassion for their illness from me, for their destroyed life, for unhappiness. I had to live with my sketches, with my obsessions, with the thought of preparing the canvas for painting, thinking of the joy of painting, letting the colors bite and painfully unleash.

There is a world inside me. I know it! As an artist, I explore it. The world I created is me. This world owes me its existence. I created it with my senses, with my gifts. It's my slave. And nothing has power over it.

The evil, that is the disease, turns into long white rays of hope. Hope and love - now like an Exodus from Alienation... I see a man in front of me. Dressed elegantly in a tuxedo and a bowtie, he gestures like me, has a brush in his mouth and a brush in his right hand. The man is painting. Colors bite each other, devour themselves.That man is Me. I have been released from the "Claws of Alienation" - now, I am free!... What can be more soul-uplifting than living for painting and painting in order to live!